A luna, cara cantica, ne me in atra dedas Aves, ex urbe aurea, ferte indicia mea Aves, ferte cantam cara, ut lugeam et fata mala Num in immudorum terra, clavus ille adhuc claudit pia Quando tandem carebimus tanta miseria Quom patria vastata nune iacet sub urticis Ubi es, benigna domina Cur non mittis lucem almam tuam Ecce, terra infelix atra, veritas contra falsa nequit Luna domina, quo adduces Pergemus quocumque adduces Potius nox tegat lumina, quam in falsa luce esse Carmen triste nos non canimus Etsi flentes pro nostrorum malo Sed non lacrima tollit dura Patria somno non potest reddi Illa vincta fuit pressa Tecta aurea voravit flamma Sed renascetur rursum Redibit nos larem ducet spe (Cur) aerumnosae? (Cui) aerumnosae? Cur lacrimosae? Cui lacrimosae? Luna, claras terras lustra (assurge, o luna, etsi tantum manent dura) Sicut aves per umbras vola (corda nostra premunt obscura, pudorque manet) Et unda vasta foeda purga (sed luna ascendet, nec corda peribunt una) Pro turba fida spem crastinam serva (audies fremitus undae, postea venient gaudia) A luna nova, surgat luna pura casta Fugio aerumnam, tecum nulla fleta Sub luna rursus fiet clara terra