Sfintit Cu Roua Suferintii

Sfintit Cu Roua Suferintii
Cînd lumea se preschimbã-ntr-o umedã-nchisoare
În care-n van speranta, biet liliac se zbate
Lovindu-se de ziduri, cu-aripi sovãttoare
Si dînd mereu cu capu'-n tavanele surpate

Deodatã, mînioase, prind clopote sã sarã
Si catre cer urlã-ngrozitoare
Lungi si nesfîrsite convoaie mortuare
Încet si fãrã muzici prin suflet trec mereu...
M-ati sfintit cu roua suferintii
Si mi-ati pus venin în sînge
Iar speranta-nvinsã plînge
Ca sufletul meu
Si muta-i gura-dulce a altor vremi
Cind timpul creste-n urma mea
Iar eu mã-ntunec!

E-o orã grea si mare
Aripile-mi negre în ceruri se-ntind
Astfel lume amuteste la-ntunecãri solare
Astfel mare amuteste vulcane cînd s-aprind...
Cînd prin a vietii visuri ostiri de nori apar
A mortii umbrã slaba cu coasa si topor
Tãcetil cumtac în spaimã, crestinii din popor
Cînd evul asfinteste si sumnezeii mor!

Se mistuie-n moarte si durere
Vãpaia care-n mine a stralucit
Ciudata întristare ce creste ca sie marea
Pe-un tãrm stincos, pustiu...

Peste flãcãri, peste fumuri, pe cadavre descãrnate
Pe cîmpii deserte, pe altare profanate
Vino, s-asezi pe ele tronul tãu de oseminte
Înalta-te în culinea fumegîndelor morminte!
Cãci eu nu mã las înrobit de tine,
Crestine!